Poate te-ai intrebat mereu de ce un om bun moare de tanar si altul care face numai rau traieste ani multi. Parintele Cleopa ne ofera un raspuns printr-o pilda miunata

Un călugăr din pustia Schetică, merg’nd la Alexandria să-şi v’ndă lucrul m’inilor sale – că lucra la coşniţe, a văzut o înmorm’ntare. Murise ighemonul acelei cetăţi, un mare păg’n, care omor’se mii de creştini, că era pe timpul marilor persecuţii. Era o zi frumoasă şi mergea tot oraşul după el, îl ducea la groapă.

C’nd a ajuns acasă, un pustnic mare, care vieţuia în pustie de 60 de ani şi trăia numai cu rădăcini şi cu ce găsea prin pustie, a fost m’ncat de o hienă.

Atunci s-a g’ndit călugărul: ighemonul, care a omor’t mii de creştini, cu c’tă cinste mergea la groapă, iar ăsta care a slujit lui Dumnezeu 60 de ani şi a trăit numai în post şi rugăciune, l-a m’ncat hiena! Ce fel de judecăţi are Dumnezeu? Mi se pare că Dumnezeu, fiind prea bun, îngăduie şi lucruri nedrepte.

Am să mă rog lui Dumnezeu să-mi arate cum sunt judecăţile Lui, că şi unii oameni judecă împotriva proniei, a purtării de grijă a lui Dumnezeu. Cutare este rău, este păcătos, şi-i merge bine.

Altul este bun, dar copiii îi sunt răi, femeia îi este bolnavă, iar el scapă de un necaz şi dă peste altul.

Unul este rău şi trăieşte mult, iar altul este bun şi moare devreme. Uite, un creştin este bun, se roagă lui Dumnezeu, posteşte, şi numai de sc’rbe dă, iar altu-i rău, înjură, bea, şi pe acela nu-l pedepseşte Dumnezeu.

Şi aşa, călugărul a observat multe lucruri de acestea, cum zice la Proorocul Ieremia:

Doamne, ce este, căci calea celor răi sporeşte şi calea celor drepţi totdeauna este în necaz?

Şi din ziua aceea a început să se roage: „Doamne, arată-mi judecăţile Tale, ca să nu judec!”

Şi a început a se ruga călugărul acela lui Dumnezeu, să-i arate judecăţile Lui; cum de unul, săracul, care-i sf’nt şi drept, este bolnav, suferă, dă de necazuri, de sc’rbe, iar altul păcătos îşi face de cap, este sănătos şi bogat, are trecere, ajunge mare în dregătorii, în cinste, şi în toate îi merge bine.

Şi s-a rugat călugărul mult timp lui Dumnezeu să-i arate cum sunt aceste nedreptăţi, că cei buni de multe ori dau de greu şi celor răi le merge bine.

„Să-mi arate Dumnezeu judecăţile Lui, că şi eu de multe ori m-am tulburat de lucrul acesta, că am văzut multe nedreptăţi, pe care, mi se pare mie că Dumnezeu le-a îngăduit”.

Iar Preabunul Dumnezeu, fiindcă omul nu ştie judecăţile Lui, i-a arătat într-un chip ca acesta judecăţile Sale, deşi putea să-l piardă pentru această iscodire, ca să ştie tainele lui Dumnezeu, pe care nu le ştiu nici îngerii. Dar, pentru că-l iubea, av’nd viaţă sf’ntă, a vrut să-l înţelepţească, căci judecăţile lui Dumnezeu nimeni nu le poate şti.

Odată a plecat pustnicul singur la Alexandria să-şi v’ndă coşniţele, că era cale de trei zile.

Dar cum a pornit de la peştera lui, într-o poiană frumoasă, i-a ieşit în cale un alt călugăr, t’năr, foarte frumos.

– Blagosloveşte, părinte!

– Domnul, fiule, să te blagoslovească!

– Unde mergi, părinte?

– Mă duc p’nă la t’rg, să-mi v’nd lucrul m’inilor.

Ei vindeau coşniţele şi cumpărau p’ine, făceau pesmeţi, şi se hrăneau cu verdeţurile care le mai găseau prin pustie.

– Părinte, eu tot la Alexandria merg.

– Slavă lui Dumnezeu că am tovarăş de drum!

După ce i-a luat sarcina bătr’nului, călugărul cel t’năr i-a spus:

– Părinte, uite ce este. Ştii ce trebuie să facă călugării c’nd merg la drum! Să se roage tot timpul şi să vorbească cu Dumnezeu. Asta este datoria călugărului şi a creştinului, c’nd merg pe drum, să se roage.

– Aşa, părinte, p’nă la Alexandria ne căutăm de rugăciune!

– Să nu vorbim un cuv’nt! i-a zis cel t’năr. Merg’nd noi pe drumul ăsta trei zile, ai să vezi la mine nişte lucruri înfricoşate. Să nu vorbeşti, să nu mă judeci şi să nu-ţi calci jurăm’ntul!

– Da, fiule! Dacă mi-o ajuta Dumnezeu, nu voi mai vorbi!

Şi au pornit am’ndoi. Călugărul t’năr ducea coşniţele şi mergeau tăc’nd. Pe la amiază, c’nd soarele ardea foarte tare, au dat de un sat şi au ieşit înaintea lor doi oameni tineri:

– Părinţilor, de acum nu mai puteţi călători, pentru că soarele arde foarte tare. Haideţi la noi!

Acei doi tineri i-au primit cu mare cinste, căci în Orient, în timpul zilei nu poţi călători, dec’t numai dimineaţa şi seara. Şi acolo aşa-i tradiţia, cum te-a primit în casă, să te spele pe picioare. M’ntuitorul a spus lui Simon fariseul: Am intrat în casa ta, apă pe picioarele Mele n-ai turnat!

Pentru că acolo nisipul este foarte fierbinte şi c’nd ai ajuns în casa omului şi-ţi dă oleacă de apă rece pe picioare, îţi face mare bine.

Picioarele se înfierb’ntă groaznic din cauza nisipului şi a pietrelor.

Acei tineri, c’nd au aflat că sunt din pustia Schetică, unde erau numai călugări sfinţi – Sf’ntul Antonie cel Mare, Sf’ntul Macarie cel Mare, Sf’ntul Sisoe cel Mare, Sf’ntul Onufrie cel Mare, şi alţi mari sihaştri care-i avem în calendar –, i-au primit cu mai mare cinste, cu dragoste, le-au spălat picioarele, i-au odihnit şi i-au pus la masă.

Tinerii aceia aveau în casă un vas de argint, foarte scump, ce rămăsese din neam în neam. În acel vas le-au pus m’ncare pustnicească, din evlavie, d’ndu-le cuvenita cinste.

Călugării au m’ncat, au muţumit, şi s-au dus să se odihnească, că erau obosiţi.

Spre seară, c’nd să plece la drum, călugărul cel t’năr a furat vasul de argint. Călugărul cel bătr’n a văzut şi se g’ndea: „Ia uite! Ne-au primit oamenii cu at’ta cinste, ne-au spălat picioarele, ne-au dat m’ncare, şi călugărul ăsta a furat blidul de argint”.

Merg’nd ei mai încolo, au trecut peste o punte. Călugărul cel t’năr a făcut cruce pe acel vas şi l-a aruncat în apă. Bătr’nul a văzut şi se g’ndea: „Ce nedreptate! De ce o fi luat blidul şi l-a aruncat în apă? De ce nu l-a lăsat acolo?” Dar a tăcut, că avea legăm’nt ca p’nă la Alexandria să nu vorbească.

Seara au ajuns la alţi doi tineri. Şi aceia le-au ieşit înainte, i-au primit cu dragoste, le-au spălat picioarele, cum este obiceiul, şi le-au dat odihnă. Aceia aveau un copilaş de c’teva luni.

Dimineaţa, c’nd să plece, călugărul cel t’năr s-a dus la leagănul copilului, fără să observe părinţii lui, şi l-a ucis.

Bătr’nul a văzut şi zicea în inima lui: „Cu ce criminal am pornit eu la drum! Acolo a furat blidul de argint, aici a omor’t copilul!” Dar el l-a prevenit: „Ai să vezi multe la mine în drumul ăsta, să nu cumva să vorbeşti, căci calci jurăm’ntul!”

A doua zi pe la amiază, trec’nd printr-un sat, le-a ieşit în cale un gospodar:

– Părinţilor, nu mai puteţi merge de-acum, că este soare şi este căldură mare. Haideţi la noi să vă odihniţi c’teva ore şi mai către seară veţi pleca iarăşi!

Omul acela avea un c’ine rău legat, care păzea toată gospodăria. I-a primit omul, i-a ospătat, i-a odihnit. Mai către seară, c’nd a început a se răcori, au plecat ei. Călugărul cel t’năr s-a dus înapoi şi fără să observe stăp’nul, a făcut o cruce peste c’ine şi c’inele a sărit în sus şi a murit.

Atunci bărbatul vedea, dar tăcea: „Ce treabă-i asta? Acolo a furat blidul de argint, dincolo a g’tuit copilul, aici a omor’t c’inele!”

Merg’nd ei a doua zi, în drum au trecut pe l’ngă o c’rciumă. Acolo nu mai vorbeau de Dumnezeu, vorbea alcoolul în capul lor: chiuiau, c’ntau, fluierau, înjurau; şi c’nd i-au văzut pe călugări, au început a striga: „Uite popa, măi!” – omul c’nd este beat, nu mai vorbeşte el, vorbeşte diavolul!

Călugărul cel bătr’n n-a zis nimic, îşi căuta de drum. Dar cel t’năr se întoarce la c’rciumă şi face trei metanii. După ce s-a închinat la c’rciumă a plecat mai departe.

În marginea pădurii era un sat şi o biserică pustie. Nu avea nici cruce, uşile luate, geamuri sparte; biserică pustie, părăsită de vreo 40 de ani. Călugărul cel t’năr a luat c’teva pietricele, le-a însemnat cu Sf’nta Cruce şi a început a arunca în biserică.

Dar călugărul cel bătr’n zicea în mintea lui: „Ia uite, măi! Dacă ar fi de la Dumnezeu, n-ar fi făcut acestea. Dar este de la diavolul, că la c’rciumă s-a închinat, iar în biserică aruncă cu pietre”.

Dar nu avea voie să vorbească. Mai era p’nă la Alexandria o zi.

A treia zi dimineaţă, merg’nd ei în marginea unui sat, ajung la o casă acoperită cu paie şi cu stuf. Pe prispa casei erau cinci copilaşi care pl’ngeau. Călugărul cel bătr’n a scos ceva din rucsac şi le-a dat. Apoi i-a întrebat.

– De ce pl’ngeţi?

– Ieri au îngropat-o pe mama!

– Dar tată aveţi?

– Tata a murit anul trecut.

Ei n-aveau, săracii, nici tată, nici mamă. După ce au plecat, călugărul cel t’năr se întoarce înapoi şi dă foc casei. Copiii au fugit care încotro.

Călugărul cel bătr’n se g’ndea: „Acesta este om? A dat foc la casă! Doamne, c’t am să mai rabd eu pe ucigaşul acesta? Acolo s-a închinat la c’rciumă, dincolo a bulgărit biserica! Ăsta numai rele face!” Dar tăcea din gură, că seara ajungeau la Alexandria în oraş.

C’nd au ajuns la Alexandria era seară. Acolo era o vilă mare şi proprietarul nu era acasă.

Călugărul cel t’năr s-a uitat oleacă la casă, şi numai ce-l vede pe v’rful casei. Într-un ceas a desfăcut toată casa. A sfăr’mat acoperişul, uşile, geamurile, tot ce era în casă a stricat.

Cel bătr’n s-a minunat cum într-un ceas a sfăr’mat toată casa, şi s-a speriat c’nd a văzut.

Dar acum, fiindcă ajunsese la Alexandria, putea vorbi. C’nd s-a dat jos acela, după ce a sfăr’mat toată casa omului, l-a luat deoparte şi l-a întrebat:

– Ia ascultă, frate! De acum nu mai pot tăcea! A fost jurăm’nt între noi să nu vorbim p’nă aici. Să-mi spui tu mie ce eşti tu! Drac eşti, om eşti, ori înger eşti!

– Dar de ce, părinte? Am făcut ceva rău?

– Măi, dar de trei zile, de c’nd mergem împreună, ai făcut numai lucruri rele!

– Dar ce-am făcut, părinte, rău?

– Păi bine, măi, oamenii aceia de acolo, c’nd ne-am cobor’t din munte, nu ne-au primit? Nu ne-au ospătat? Şi ce au avut ei mai scump, un blid de argint, nu l-ai furat de acolo şi l-ai aruncat în apă?

– Şi ce zici, părinte?

– Rău ai făcut! Mare sminteală, că oamenii aceia ne judecă că am furat!

– Părinte, trei lucruri mari şi bune am făcut acolo! Blidul acela de argint era litierul de la biserica din acel sat. Îl furase străbunicul acelora, dar ei nu ştiau. Era scris pe d’nsul cu slovă bisericească veche: „Acesta este litierul bisericii Sf’ntul Nicolae, donat de familia cutare, şi cine îl va înstrăina de la biserică să stea în iad p’nă îl va întoarce înapoi”.

Aşa scria pe blid. Şi din cauza blidului aceluia, nouă suflete care l-au folosit se munceau în iad. Şi acum aveau să meargă şi aceştia în iad, fiindcă îl foloseau. Şi mie mi-a fost milă de d’nşii şi am furat blidul; dar mie nu mi-a trebuit, că l-am aruncat în apă.

A doua zi va veni paraclisierul bisericii să se scalde în apa aceea, şi va afla vasul. Acela de la biserică, cunosc’nd slova bisericii, o să-l ducă la preot. Şi c’nd va pune blidul în Sf’ntul Altar, cei nouă vor ieşi din iad, pentru că este scris acolo: „Să stea în iad p’nă îl vor întoarce înapoi”.

Deci eu, părinte, trei lucruri bune am făcut acolo: i-am scos şi pe acei nouă din iad, i-am păzit şi pe aceştia vii să nu intre, şi am dat şi blidul bisericii înapoi, ca să-l aibă, că era de mare nevoie. Şi tu zici că rău am făcut, dar eu bine am făcut!

Atunci s-a minunat bătr’nul. „Ia uite, frate, cum a fost. Şi eu socoteam că este hoţ, că a furat blidul!

– Dar c’nd ai ucis copilul, tot bine ai făcut?

– Bună treabă am făcut şi acolo.

– Cum, ai omor’t copilul şi zici că bună treabă ai făcut?

– Stai şi nu judeca după mintea ta! Ai văzut copilaşul? Acela a fost zămislit în ziua de Paşti. Şi avea pus canon de la Dumnezeu, pentru că nu s-au înfr’nat părinţii în ziua Învierii Domnului, copilul avea să ajungă la 20 de ani comandant de t’lhari şi avea să omoare pe părinţii lui. Acesta este canonul pentru neînfr’narea lor; şi multă lume avea să omoare şi mari tulburări avea să facă în lume, pentru că a fost zămislit într-o zi aşa de mare.

Eu aici am făcut trei mari lucruri bune: am trimis sufletul copilaşului la cer curat, am scăpat pe părinţii lui de uciderea de m’na propriului lor fiu, şi ei, găsind copilul mort, vor pl’nge foarte mult şi, prin pl’nsul acela, li se iartă şi păcatul că l-au zămislit în ziua de Paşti. Şi tu zici că rău am făcut, dar eu bine am făcut!

– Dar acolo, de ce ai omor’t c’inele omului?

– Şi acolo am făcut treabă bună! C’inele acela păzea toată gospodăria, dar a doua zi avea să turbeze. Şi c’nd trebuia să vină stăp’na să-i dea de m’ncare, avea s-o muşte şi mare sc’rbă avea să fie la casa omului aceluia!

Fiindcă ne-a primit pe noi, mi-a fost milă de ei şi am omor’t c’inele mai înainte, să n-o muşte pe stăp’nă. Şi tu zici că rău am făcut, dar eu bine am făcut!

– Dar la c’rciumă de ce ai făcut cruce şi te-ai închinat?

– Şi acolo am făcut treabă bună! În c’rciuma aceea veniseră cei mai mari gospodari din sat.

Epitropul bisericii, primarul şi un mare gospodar. Ei s-au sfătuit să pună m’nă de la m’nă şi să facă biserica din sat care era părăsită. Atunci c’nd am trecut noi, ei au zis: „Doamne ajută să facem biserica!”

Măcar că erau în c’rciumă, eu am văzut că oamenii au vrut să facă treabă bună, am făcut şi eu trei metanii şi am zis: „Doamne, ajută-le să facă biserica!” Şi tu zici că rău am făcut, dar eu bine am făcut. Eu nu m-am închinat la c’rciumă, m-am închinat lui Dumnezeu, să le ajute celor ce au pus hotăr’rea să refacă biserica părăsită.

S-a minunat bătr’nul, zic’nd: „Nici aici nu am avut dreptate!”

– Dar acolo, c’nd am ajuns în marginea satului, de ce ai aruncat cu pietre în biserică?

– Aceea era biserica cea pustie! Şi biserica fiind pustie, dracii jucau pe Sf’nta Masă, pe geamuri, pe biserică şi r’deau de pustiirea lăcaşului lui Dumnezeu, şi mi-a fost ciudă. Şi ai văzut că am făcut cruce pe acele pietricele şi am început a zv’rli în biserică, iar diavolii au fugit de acolo!

Eu n-am bulgărit biserica, ci pe diavolii care erau acolo!

– Dar acolo de ce ai dat foc la casa copiilor? Ai văzut copilaşii şi nu ţi-a fost milă de ei?

– Ba mi-a fost mai milă ca ţie! Şi am făcut foarte bine. Ai văzut că acei copilaşi nu aveau nici mamă, nici tată, şi au rămas cu cocioaba aceia de casă. Dar nu ştiau ei că în prispa casei este o comoară ascunsă de un străbunic de-al lor. Un vas cu bani de aur curat. Şi eu am dat foc casei, că ei trăiau în sărăcie şi nu ştiau că au comoara în prispa casei.

După c’teva zile, copiii vor căuta pe-acolo să vadă ce-a mai rămas, şi vor da de această comoară şi o să cheme pe un moş de-al lor, care-i epitropul bisericii. Acela, fiind un om cu frica lui Dumnezeu, va lua în grija sa copiii aceia şi cu banii găsiţi le va face o casă mare cu tot ce le trebuie, o să-i poarte prin şcoli şi o să ajungă oameni mari şi credincioşi.

Şi tu zici că rău am făcut, părinte, că am dat foc casei, dar eu am făcut bine, că dacă nu dădeam foc casei, nu găseau comoara!

– Dar aici de ce-ai stricat casa!

– Părinte, casa asta frumoasă a fost făcută cu bani de furat. Şi era poruncă de la Dumnezeu aşa: „Fiindcă s-a făcut cu osteneală străină şi cu bani de furat, aici bărbat cu femeie niciodată nu vor trăi! Femeia trebuia să moară la primul născut. Numai bărbatul văduv avea să trăiască toată viaţa în casa aceasta”.

Şi am stricat casa, că ei sunt duşi la o nuntă, şi c’nd vor veni şi vor vedea că totul este sfăr’mat, vor face înapoi o casă mai mică, cu osteneala lor proprie şi nu va mai muri nevasta la primul copil.

Şi tu zici că rău am făcut, dar eu am făcut bine după voia lui Dumnezeu.

Atunci a întrebat călugărul:

– Să-mi spui tu mie, măi frate, c’te minuni mari ai făcut, ce eşti tu?

– Dar să-mi spui şi sfinţia ta, ce te-ai rugat lui Dumnezeu!

– Eu mă rog de c’ţiva ani să-mi arate Dumnezeu judecăţile Lui, că mi s-a părut că multe lucruri nedrepte îngăduie Dumnezeu în lumea asta.

– Da? Dar n-ai auzit pe Isaia Proorocul? Pe c’t este mai înalt cerul dec’t păm’ntul, pe c’t este de departe răsăritul de apus, pe at’t sunt mai departe judecăţile Mele de judecăţile voastre şi g’ndurile Mele de g’ndurile voastre, fiii oamenilor.

N-ai auzit pe Solomon ce spune? Pe cele mai grele dec’t tine nu le ridica şi pe cele mai ad’nci dec’t tine nu le cerca, ca să nu mori!

N-ai auzit pe David Proorocul care zice? Judecăţile Domnului sunt ad’nc mult!

Cum ai îndrăznit tu, un om, să cerci judecăţile lui Dumnezeu, pe care nici arhanghelii, nici heruvimii nu le ştiu? Dar Dumnezeu n-a vrut să te piardă, că putea să te piardă pentru iscodirea asta, dar, ştiind ostenelile tale, m-a trimis pe mine, părinte, să-ţi arăt că judecăţile lui Dumnezeu nu sunt ca ale oamenilor.

Vezi c’te ai judecat tu de mine? C’te am făcut, ţi s-au părut că sunt rele; că sunt ucigaş, că am furat vasul, că am dat foc casei, şi c’te am făcut. Dar ele au fost toate bune foarte şi toate de mare folos s-au făcut. Au fost bune după judecăţile lui Dumnezeu, nu după judecăţile oamenilor!

Şi tu ai judecat ceva, dar judecăţile lui Dumnezeu n-au fost ca ale tale, că ele au fost bune foarte! Tu ai zis că rău am făcut şi eu numai bine am făcut. Deci, de acum înainte să nu mai judeci pe nimeni şi orice ai vedea să zici: Doamne, Tu toate le ştii! Eu nu cunosc judecăţile Tale!

Deci, părinte sfinte, să nu mai îndrăznească nimeni din oameni să cerce judecăţile lui Dumnezeu, că nici îngerii nu pot ştii judecăţile Lui!

Dar, fiindcă eşti om, Dumnezeu te-a iertat, însă m-a trimis să te înţelepţesc să nu mai îndrăzneşti să iscodeşti judecăţile Lui, că judecăţile lui Dumnezeu sunt ad’nc mult şi nu le poate ştii nimeni, nici îngerii din ceruri.

Aşadar să ţinem minte din această povestire, că tot ce ni se pare nouă în lumea asta că-i str’mb şi rău, de multe ori ne înşelăm! Că nu cunoaştem judecăţile lui Dumnezeu cele ascunse şi necuprinse.

Nu cerca cele necercate şi nu voi să ajungi cele neajunse! Amin.

Parintele Cleopa

Distribuie acest articol util prietenilor tăi!